Select Page

Povestiri despre Maestră

SMCH-Povestiri

Iubirea de a fi Una

Relatată de un discipol rezident, Centrul din Florida, SUA

Pe la mijlocul lui aprilie, ca o ploaie răcoroasă de primăvară, Maestra a apărut la Centrul din Florida. La vremea respectivă, Florida suferea de pe urma celei mai severe secete din ultimii 100 de ani. Erau chiar restricţii în privinţa folosirii apei şi toate focurile aprinse au fost interzise. Pomii fructiferi din Centru au devenit maronii şi s-au uscat şi toată lumea se întreba când va mai ploua din nou. Atunci Maestra a venit.

Imediat după ce a sosit, Maestra i-a invitat pe toţi discipolii rezidenţi la casa ei. Maestra purta un halat de plastic care îi acoperea corpul întreg şi ţinea în braţe un câine mare şi alb. Ne-a spus că acest câine era bolnav pentru că l-a găsit la adăpostul de animale. Nu ne venea să credem ochilor, de-a lungul anilor noi ne-am obişnuit cu standardul de curăţenie foarte ridicat al Maestrei, oriunde mergea, totul devenea curat ca lacrima. Dacă găseai un singur fir de praf în camera ei, atunci era ceva de neînchipuit. Şi acum, în faţa noastră, Maestra ţinea un câine bolnav şi plin de salivă chiar lângă faţa ei. În următoarele săptămâni, Maestra a adoptat mai multe animale abandonate, inclusiv păsări (Maestra avea intenţia să le dea drumul în momentul în care le vor creşte penele din nou). Casa ei imaculată a devenit ca în filmul „Ace Ventura, detectivul de animale”, plină de tot felul de creaturi care făceau gălăgie toată ziua şi toată noaptea şi chiar dormeau în patul ei!

Animalele Maestrei nu sunt animale obişnuite, ea le tratează ca pe copiii ei, le îmbrăţişează, se joacă cu ele şi vorbeşte cu ele la modul cel mai iubitor posibil pe care ni-l putem imagina. Ea ştie mereu dacă animalele trebuie să meargă afară şi când vin înapoi, atunci sunt curăţaţi peste tot cu esenţă de lămâie diluată. Maestra le dă câinilor pastă de dinţi specială pentru câini, picături de ochi speciale pentru câini, tot ce este „pentru câini”, le dă mâncare din mâncarea ei şi cu mâinile ei. Poate că nu este corect să spunem că este mâncarea ei, pentru că, câinii mănâncă primii şi Maestra mănâncă ce rămâne!

Cu adevărat, este ca într-o poveste în care animalele sunt ca oamenii. Când Maestra vorbeşte cu animalele, ele răspund aşa cum o fac oamenii. Maestra a explicat că din moment ce le-a luat de la adăpostul de animale, atunci ele s-au schimbat în mod gradat şi au devenit fiinţe foarte spirituale. Ne-a spus de asemenea cum vorbeşte cu ele, dacă sunt buni, atunci le vorbeşte pe un ton înalt şi dacă fac ceva rău, atunci le vorbeşte pe un ton jos. În mod normal Maestra nu-şi foloseşte vocea deloc, le trimite „imagini” pentru ceea ce ar trebui să facă şi atunci animalele înţeleg imediat.

Maestra a avut grijă şi de animalele vecinilor. Când a venit prima dată, un câine din vecini a venit la Centru, atunci Maestra l-a trimis imediat înapoi acasă, după ce i-a curăţat ochiul foarte atent. Noi i-am dat de mâncare mereu şi ca urmare câinele venea mereu înapoi, atunci Maestra a spus că nu este drept să iei câinele altei persoane, chiar dacă vecinul nu avea grijă cum trebuie de el. Maestra a trimis câinele acasă împreună cu un pat nou-nouţ pentru câine, medicamente pentru câine, picături de ochi pentru câine, oase vegetariene pentru câine şi multe alte lucruri de care are nevoie un câine! Mai târziu a mers la vecinul respectiv ca să facă o vizită să vadă cum îi merge.

Maestra are grijă de animale la fel ca Dr. Dolittle (caracterul din film care avea abilitatea de a comunica cu animalele). Orice creatură care vine în casa ei, primeşte un tratament complet, Maestrei i-a fost milă şi de un vultur mare şi urât care a venit şi i-a făcut mizerie în curte, Maestra i-a dat să mănânce în fiecare zi. Maestra s-a împrietenit de asemenea cu toţi vecinii din jurul Centrului.

Într-o zi, un vecin a avut un incendiu în curte, atunci Maestra i-a chemat imediat pe toţi rezidenţii discipoli şi ne-a dus chiar lângă foc şi ne-a spus cum să distribuim apa şi cum să săpăm şanţuri împotriva focului. Cu îndrumarea Maestrei, am reuşit să oprim o parte din foc. Atunci focul s-a extins spre alte zone şi în când s-a făcut foarte mare, Maestra i-a chemat pe toţi afară. Ne-a adunat pe toţi laolaltă ca să fie sigură că noi suntem bine şi ne-a explicat că ne-a îndrumat să mergem în interior pentru că nu era nici un fel de vânt.

Apoi, discipolii rezidenţi au plecat acasă ca să bea ceva rece, dar Maestra a mers înapoi la locul cu incendiu ca să le dea apă şi cadouri pompierilor, apoi a cercetat toţi vecinii din zona respectivă. În seara aceea, familia vecinului nu a avut curent electric, atunci Maestra le-a oferit imediat un loc unde să stea, într-o rulotă de lângă casa ei. Mai târziu Maestra ne-a explicat că oricum noi nu puteam să facem prea mult ca să oprim focul, dar cel mai important lucru este că ne-am făcut datoria ca să „ne iubim vecinii.”

Aceasta a fost doar una din ocazii, dar în fiecare zi se întâmpla ceva. Într-o zi, Maestra ne-a dus să cinăm afară la un restaurant. Când am intrat, servitoarea n-a fost politicoasă şi nu i-a permis Maestrei să aducă nici un animal în restaurant. Mai târziu, când a venit la masa Maestrei, servitoarea a văzut că era o pasăre pe şerveţelul Maestrei. Maestra i-a zâmbit dulce dar servitoarea s-a uitat la ea foarte urât. Apoi servitoarea a descoperit că Maestra avea un câine în sacoşa de cumpărături, deci s-a uitat şi mai urât.

Într-un final, Maestra a spus: „Care este problema? Arăţi foarte rău, ca şi cum ai o zi foarte grea, care este problema?” Atunci servitoarea i-a spus cu voce obosită că i s-a spus să lucreze în tură dublă, chiar dacă era vacanţă. Maestra le-a spus atunci la toţi discipolii din restaurant: „Nimeni să nu-i creeze probleme acestei doamne, are o zi grea pentru că trebuie să lucreze în tură dublă.” Apoi Maestra i-a apucat mâna servitoarei şi i-a sărutat-o în timp ce servitoarea se uita mereu cu privirea în pământ, dar la final n-a putut să se abţină şi să nu zâmbească. Maestra a spus: „Vai! Arăţi atât de frumoasă atunci când zâmbeşti!” Maestra a început să-i spună foarte multe lucruri drăguţe servitoarei, care s-a făcut roşie la faţă şi a alergat în spatele tejghelei, acoperindu-şi faţa cu boneta.

Totuşi, dincolo de toate, Maestra era îngrijorată pentru noi, discipolii. Din ziua în care a venit în Florida, a încercat să găsească un loc unde discipolii să poată veni să o vadă şi să fie ca un loc confortabil pentru reuniuni. De-a lungul a multe săptămâni, în fiecare zi, Maestra a mers cu maşina de-a lungul Floridei ca să caute un teren, uneori întorcându-se acasă noaptea târziu. De multe ori a fost dezamăgită, fie că cineva i-a dat un anunţ fals sau a schimbat preţul sau a trebuit să facă faţă la tot felul de informaţii contradictorii despre permisii, regulamente etc. Maestra a spus că poate Dumnezeu a vrut ca ea să alerge peste tot prin Florida din cauza secetei. Este adevărat, din momentul în care Maestra a venit în zonă, a plouat aproape în fiecare zi, a plouat atât de mult că nici ziarele nu ştiau ce să mai scrie. Toţi pomii fructiferi pe care îi aveam şi care erau uscaţi până la rădăcină de multe luni, au înverzit dintr-o dată. În această perioadă Maestra avea de făcut faţă la foarte multă presiune. Mulţi discipoli sperau să o vadă, mai ales de ziua ei de naştere, astfel încât Maestra a ajuns să şi plângă de multe ori. Chiar de ziua ei Maestra a trebuit să lucreze, în seara respectivă noi am preparat un grătar vegetarian ca să celebrăm şi Maestra a venit şi s-a alăturat nouă. Ne-a spus glume, a cântat cântece şi a mâncat împreună cu ceilalţi.

Pe gheaţa subţire

Relatată de un discipol rezident din Hsihu, Formosa

Atunci când lucram alături de Maestră, la început, în primii ani, am văzut-o foarte des cum lua asupra ei munci foarte grele şi muncea sub presiune foarte multă. Ca să ţinem pasul cu ea, noi, discipolii, trebuia să ne concentrăm în munca noastră tot timpul. Chiar şi atunci, noi puteam să muncim numai în schimburi ca să putem să facem faţă la munca imensă făcută de Maestră.

Când eram lângă Maestră, eram mereu foarte concentrat şi tăcut, pentru că acesta este felul în care lucrează Maestra. Vibraţia ei creează o ambianţă plăcută, relaxată şi liniştită, şi te ajută în mod natural să te concentrezi pe ochiul minţii. În felul acesta, noi eram capabili să gândim foarte profund şi să acţionăm foarte repede atunci când lucram cu ea. Însă, atunci când eram departe de Maestră, această abilitate se atenua cu timpul şi ne reîntorceam din nou la sinele acela leneş şi lipsit de concentrare de dinainte. Acum am înţeles din această experienţă ţelul pe care trebuie să mă străduiesc să-l ating.

În practica spirituală, noi culegem ceea ce semănăm. Cuvântul „noroc” nu face parte din vocabularul nostru. Într-o zi, Maestra ne-a învăţat cât de important este să fii persistent şi serios în practica spirituală şi să nu ne bazăm pe noroc. În ziua aceea, ea m-a chemat pe mine în camera ei. Maestra servea masa atunci şi m-a invitat şi pe mine să servesc împreună cu ea. În timp ce mâncam şi vorbeam, conversaţia noastră a adus în vorbă pe unul din fraţii iniţiaţi care ne-a spus odată că el a reuşit cu adevărat să scape de sentimentul de gelozie şi amărăciune, de supărare şi toate celelalte emoţii de natură negativă care vin odată cu gelozia. Eu m-am gândit în sinea mea ce lucru minunat şi chiar mi-am exprimat admiraţia faţă de el! Eu personal am fost o fiinţă geloasă de când eram copil, şi am vrut să scap de acest obicei, dar de multe ori am dat greş în eforturile mele. În timp ce îl admiram pe fratele acesta pentru că a fost capabil să scape de aceste limite, mi-a părut rău pentru mine, în acelaşi timp.

Dar Maestra nu a fost de acord cu mine. Eu am fost surprins şi am rămas perplex. Atunci Maestra a spus: „Dacă după ce a răpus doar un duşman, el se ridică şi râde de bucurie, atunci el la rândul lui va fi răpus imediat de glonţul următor.” Ceea ce a vrut Maestra să spună este faptul că el era prea mulţumit şi îşi pierduse vigilenţa. Ca rezultat, foarte repede el va dezvolta alte obiceiuri nedorite, fără măcar să fie conştient de ele. Am fost şocat pentru o vreme, dar am realizat imediat că, chiar dacă eu mă lupt ca mă autodepăşesc, trebuie să fiu vigilent în mod continuu, ca şi cum merg pe gheaţă subţire. Nu-mi pot permite să mă declar mulţumit sau să mă relaxez.

Această analogie pe care a făcut-o Maestra, m-a făcut să realizez că practica spirituală în această lume este la fel cu mersul la război pe linia de front. Dacă suntem capabili sau nu să ne protejăm spiritul din interior şi să ne îmbunătăţim caracterul cu răbdare, depinde de cât de mult şi de adevărat cerem noi de la noi înşine. În acele zile, cea mai mare concepţie greşită pe care o aveam era faptul de a crede că a fi vigilent înseamnă să stai în alertă tot timpul, fizic şi mental. Desigur că atunci ajunsesem să fiu foarte obosit din cauza acestei tensiuni interioare, deci mă întrebam dacă aş putea să mă relaxez puţin şi cu vigilenţa la fel. Am întrebat-o pe Maestră: „Când se va termina această luptă?” Şi Maestra a dat din cap şi a spus: „Se va termina! Se va termina! Se va termina atunci când murim!”

Replica Maestrei mi-a adus aminte cât de mult cere ea de la ea însăşi. Într-o zi, Maestra s-a întâlnit cu mai mulţi discipoli şi seara m-a întrebat: „I-am răspuns acelui discipol în felul acesta, crezi că am fost prea severă cu el?” Am fost şocat, m-am gândit: „Tot ce face Maestra este perfect. De ce îmi cere mie opinia?” Unul din motivele pentru care Maestra este perfectă este pentru că ea este foarte severă cu ea însăşi şi practică introspecţia mereu. Ea ne aduce aminte de multe ori şi nouă să ne gândim de trei ori înainte să trecem la fapte, şi să ne ţinem limba de şapte ori înainte să vorbim ceva. Nu numai că trebuie să ne gândim şi să planificăm foarte bine faptele noastre, cu mult înainte, dar trebuie să ne examinăm pe noi înşine şi după aceea. Maestra face exact aşa cum spune. Aceste cuvinte puţine de la Maestră, au avut un impact foarte mare asupra mea, chiar şi azi tot îmi sunt de folos.

Abilităţile de neimaginat ale Maestrei

Relatată de un discipol rezident din Hsihu, Formosa

Am auzit odată de la unul din asistenţii Maestrei, că ea citeşte documentele foarte repede şi am crezut că este incredibil! Mai târziu, am avut şansa să fiu martor personal la aşa ceva. Într-o zi, i-am dus Maestrei un raport destul de lung şi m-am dus înapoi la oficiul meu care era în apropiere. În momentul în care am pus piciorul în oficiu, mi s-a spus că Maestra a citit deja documentul şi a rezumat instrucţiunile ei, deci ar trebui să mă duc să le iau. Maestra nu doar că citeşte repede şi în întregime, dar îşi aduce aminte de fiecare cuvânt pe care l-a citit. După un timp destul de lung, Maestra a discutat despre detaliile din raportul respectiv şi putea să-şi aducă aminte foarte bine şi clar, ca şi cum citea documentul în faţa ei chiar atunci!

În alte ocazii, atunci când am vorbit cu Maestra la telefon, ea ştia deja ce aveam în minte, înainte ca eu să am ocazia să-i spun gândurile mele. De exemplu, odată, ea mi-a dictat ceva şi eu am scris un cuvânt incorect. Am fost surprins că Maestra ştia de greşeala mea de la celălalt capăt al telefonului şi mi-a spus imediat cuvântul corect, ca şi cum ar fi stat lângă mine şi m-ar fi privit cum scriu!

Lecţii de la un ginseng

Relatată de un discipol rezident din Hsihu, Formosa

În anul 1992, Maestra a vizitat Filipine ca să se întâlnească cu preşedinta Corazon Aquino în legătură cu refugiaţii aulac din ţara respectivă. Ca o coincidenţă, fosta prima doamnă Imelda Marcos, ţinea o cuvântare la hotelul unde stătea Maestra. Maestra a invitat-o personal în camera ei, a pus o coveltură curată pe sofa pentru doamna Marcos şi i-a mulţumit pentru asistenţa plină de înţelegere pe care a acordat-o refugiaţilor.

La vremea respectivă, din cauza muncii enorme făcută cu refugiaţii, Maestra era epuizată fizic. Eu fiind asistenta ei, luasem cu mine doar o singură bucată de ginseng alb, superior, şi mă gândeam că dacă Maestra bea puţin ceai făcut din câteva felii de ginseng alb, atunci se va simţi mai revigorată. Dar când am văzut că doamna Marcos aproape că îşi pierduse vocea şi arăta obosită după discurs, m-am gândit că şi ea are nevoie de ceai cu ginseng. Însă, imediat, am renunţat la ideea aceasta, m-am gândit a doua oară: „Nu! Maestra trebuie să aibă grijă de nenumărate fiinţe cu conştiinţă şi să lucreze intensiv în fiecare zi, aproape fără odihnă, ea are nevoie mai multă de ginseng.” Chiar atunci când mă gândeam la acestea, Maestra mi-a spus dintr-o dată să scot ginsengul, în mod specific ginsengul nostru alb şi preţios. Am fost şocată şi am scos imediat ginsengul. Când Maestra i-a dat ginsengul doamnei Marcos, i-a explicat în detaliu cât de bun este acest ginseng şi cum să-l ia. Doamna Marcos a zâmbit din toată inima şi inocent, şi dintr-o dată toate grijile ei parcă se evaporaseră.

Acest incident mi-a arătat că puterea iubirii Maestrei este incredibilă, şi poate revigora imediat pe oricine. După ce doamna Marcos a plecat, Maestra mi-a spus cu un zâmbet că a luat ideea de la mine şi s-a gândit că este una bună. Asta demonstrează că Maestra poate să primească natural orice fel de idee care apare în minţile noastre. Puterea dincolo de concepţie a Maestrei şi nivelul ei spiritual sunt dincolo de imaginaţia oamenilor!

Acest eveniment a fost o lecţie foarte eficientă pentru mine pe calea cultivării spirituale. De fiecare dată când mă gândesc că Maestra poate să-mi recepţioneze gândurile necurate, mă trece o transpiraţie rece. În anii care au trecut de atunci, ca să progresez în practica spirituală şi să mă purific, am încercat mereu să-mi menţin gândurile curate şi să le cercetez.

 clip_image002_0003

 

Învăţând de la exemplul perfect al iubirii Maestrei

Relatată de un discipol rezident din Hsihu, Formosa

Discursul Maestrei „Este mult mai îmbucurător să dai decât să primeşti”, publicat în revista 142, m-a dus cu gândul înapoi în toamna anului 1989 când Maestra a vizitat China pentru prima dată. Acompaniată de discipoli rezidenţi şi discipoli de rând, ea a vizitat practicieni spirituali şi a făcut cunoştinţă şi afinitate cu multe persoane. Scopul principal al Maestrei la vremea respectivă a fost să binecuvânteze întreaga ţară şi să aducă trezirea spirituală oamenilor de acolo.

În Xiamen, pe drumul de întoarcere la hotel, după ce vizitasem mai multe temple, maşina Maestrei s-a oprit dintr-o dată. Nu aveam nici o idee despre ce s-a întâmplat, până când un asistent a venit să ne întrebe. „Cine vrea să dea ca donaţie o pereche de pantaloni de bărbat?” Nimeni nu avea o pereche de pantaloni în plus în acel moment. Atunci, fără să mai ezite, fratele Cheng şi-a scos pantalonii pe care îi purta şi i-a dat asistentului. Se întâmplase atunci că Maestra văzuse un vagabond zdrenţăros ghemuit pe stradă şi a vrut să-i ofere ceva de mâncare şi o pereche de pantaloni. Văzând asta, inima mea s-a umplut de compasiune şi m-am gândit: „De ce nu-l văzusem şi noi?” Sincer vorbind, probabil că noi l-am fi trecut cu vederea chiar dacă l-am fi văzut, dar Maestra a ştiut că un copil al lui Dumnezeu are nevoie de iubire şi grijă de la ceilalţi.

În ziua următoare în timp ce luam autobuzul cu o sarcină anume, mi-am adus aminte de incidentul din ziua precedentă şi m-am întrebat: „Ar fi o şansă ca să-l întâlnesc pe omul acela din nou?” Atunci autobuzul a cotit şi chiar acolo am văzut un om care purta o pereche de pantaloni familiari, el îşi legăna corpul în timp ce mergea mai departe fericit. Cu toţii am zâmbit şi ne-am gândit: „Aceasta este una din faptele de iubire şi frumuseţe create de Maestră!”

Mai târziu, în Guangzhou, noi ne terminasem dejunul la hotel când asistentul Maestrei ne-a spus: „Să daţi toată mâncarea pe care o aveţi omului care cerşeşte afară în stradă!” M-am uitat pe fereastră afară şi am văzut un om înfometat, când i-am dat mâncarea, am simţit o bucurie ca şi cum eu aş fi fost înfometat şi cineva îmi aducea mine mâncarea, m-am gândit: „De ce soarta oamenilor este atât de diferită?”

Din aceste experienţe de viaţă adevărate, am descoperit că inima mea plină de iubire nu este totuşi atât de mare. De multe ori am ignorat nevoile celorlalţi, în timp ce am avut grijă de ale mele. Atunci am început să iau în consideraţie nevoile celorlalţi mult mai mult. Odată, în timp ce lucram în China ca mesager Quan Yin, căutam drumul în timp ce conduceam peste un pod mic din suburbia provinciei Hebei şi am văzut un om pe pod. El avea ambele mâini amputate şi avea o plăcuţă agăţată de piept prin care cerea ajutor. După ce învăţasem de la numeroasele exemple personale ale Maestrei din trecut, l-am ajutat pe omul acela în mod natural. La puţin timp după aceea, am găsit şi drumul pe care îl căutam şi bucuria din inima mea era de nedescris.

În articolul menţionat mai sus „Este mult mai îmbucurător să dai decât să primeşti”, Maestra a spus: „Atunci când îi ajut pe alţii, este ca şi cum eu devin persoana aceea, de aceea mă simt aşa de fericită. Persoanei căreia îi dau ceva, se pare că sunt eu, deci şi eu şi persoana aceea suntem foarte fericiţi. Însă, eu sunt şi mai fericită decât el, pentru că nu numai că simt fericirea lui, dar mai ştiu că eu i-am adus fericire. Acestea două împreună mă face să fiu mai fericită decât el. De aceea se spune că cel care dă este mai fericit decât cel care primeşte.” Eu apreciez foarte mult faptul că aceste calităţi perfecte învăţate de la Maestră, prin exemplul ei personal, s-au implantat foarte adânc în inima mea. Numai prin a urma îndrumările Maestrei putem să realizăm că noi suntem cei care ne creăm propria fericire. Pentru toate acestea, noi nu putem decât să fim recunoscători mereu pentru iubirea lui Dumnezeu şi pentru Maestra iluminată.

Manifestări ale iubirii divine

Relatată de un discipol rezident din Hsihu, Formosa

Într-o zi, una din călugăriţe turna apă fierbinte dintr-un termos într-un pahar de hârtie. Maestra a văzut-o şi i-a spus imediat să folosească două pahare de hârtie, unul peste altul, ca să nu se ardă la mână din cauza apei fierbinţi, dar călugăriţa i-a spus imediat că „nu, nu am să mă frig”, ca şi cum Maestra a spus ceva ce nu era necesar. În loc să se simtă ofensată, Maestra a luat cu dragoste unul din paharele de hârtie şi l-a pus într-un alt pahar, şi atunci apa fierbinte nu se mai simţea aşa de fierbinte. Pentru multă vreme după aceea, gestul acesta minor le-a încălzit inimile rezidenţilor, care, atunci când îşi aduc aminte de episodul respectiv, spun că noi chiar nu ştim cum să avem grijă de noi, ca să nu mai vorbim de cât de dure pot fi faptele noastre faţă de ceilalţi din jur.

Cu altă ocazie, Maestra ţinea un discurs la o cană de ceai. Dintr-o dată, cei din echipa de video au văzut că ieşea fum dintr-o lampă, atunci unul din rezidenţi care era responsabil de treaba respectivă s-a dus să vadă ce este. Atunci când el a întins mâna ca să apuce becul lămpii, Maestra a ţipat ca şi cum a fost arsă de ceva, şi i-a adus aminte fratelui să-şi pună o mănuşă în mână. Însă, din obicei, rezidentul a spus: „O să fie în regulă.” Apoi el a atins becul şi din fericire nu s-a ars deloc. Maestra nu s-a simţit deloc ca şi cum s-ar fi făcut de râs, dar l-a întrebat pe rezident: „Chiar nu a fost fierbinte?”

Cei care au avut oportunitatea să fie în preajma Maestrei, ştiu că Maestra face totul în iubirea şi grija ei faţă de ceilalţi. Cei care sunt îngrijiţi de Maestra pentru prima dată, nu prea ştiu cum să reacţioneze. Chiar şi rezidenţii care sunt în preajma Maestrei se gândesc că nu este necesar pentru Maestră să facă atât de mult, şi uneori chiar încearcă să se opună faptelor ei de pline de iubire. Probabil că este din cauza faptului că oamenii întâlnesc foarte rar pe cineva ca Maestra, cineva al cărei nivel de iubire necondiţionată este găsit foarte rar, chiar şi între părinţi şi copiii sau între cuplurile căsătorite sau între îndrăgostiţi. Noi nu ştim cum să reacţionăm atunci!

Uneori se întâmplă că oamenii au dubii despre intenţiile Maestrei, chiar şi după ce au fost binecuvântaţi de iubirea şi îngrijirea ei, ceea ce este absurd. O fiinţă superioară din Împărăţia iubirii este chiar Iubirea reîncarnată, şi nu ştie ce înseamnă să iei ceva, pentru că a da iubire este ceva înnăscut în natura ei sau a lui. Noi am fost aici, în lumea fizică, prea mult timp, deci noi ne rănim în mod continuu ca să supravieţuim, ca urmare mergem împotriva perfecţiunii, a dragostei, a detaşării şi împotriva curajului din noi, care sunt natura noastră adevărată. Noi chiar ne mândrim cu comportamentul acesta de apărare şi uităm cum ne iubeam unii pe alţii atunci când eram în Rai. Maestra a spus odată: „În Era de Aur, noi mergem ca şi cum dansăm, noi vorbim ca şi cum cântăm, ne uităm unii la alţii ca şi cum suntem îndrăgostiţi, şi acesta este felul de a fi în Rai.” Ce lume minunată!

Poveşti despre Maestră în anii de început

În anii de început, înainte ca Maestra să înceapă să ţină prelegeri publice, ea şi câţiva discipoli au locuit pentru un timp într-o vilă părăsită din Hsintien, o suburbie a Taipeiului. Vila a fost închiriată pentru un preţ foarte mic şi după ce a fost curăţată peste tot, a devenit centru pentru meditaţiile de grup.

Într-o zi, eu eram la etaj stând de vorbă cu Maestra, în timp ce câteva persoane erau jos şi se pregăteau ca să primească iniţierea în Metoda Quan Yin. Când totul a fost gata, asistentul i-a spus Maestrei să coboare pentru iniţiere. Atunci Maestra mi-a spus: „Ce îmi displace cel mai mult este să le dau iniţierea la ceilalţi. Însă, dacă noi facem numai ce ne place, atunci nu suntem diferiţi faţă de oamenii de rând.” Aceste cuvintele eterne au fost gravate adânc în inima mea. Pentru mai mult de un deceniu, eu m-am autoeducat constant: „Ar trebui să facem nu numai lucrurile care ne plac, tot ce este benefic pentru ceilalţi şi care credem că este bine să fie făcut după ce am analizat situaţia, ar trebui să-l facem imediat.”

În timp ce numărul discipolilor Maestrei creştea cu timpul, vila a început să devină prea mică pentru noi. Atunci, ca să-i acomodeze pe cei iniţiaţi în timpul reuniunilor, Maestra a renovat un atelier părăsit mai jos de vilă, chiar dacă contractul de închiriere pentru vilă şi pentru atelierul adiacent era gata să expire. În timp ce ajutam la munca de renovare, mă întrebam: „Noi ne vom muta foarte curând, de ce ne mai pierdem timpul şi munca şi banii în proiectul acesta?” Maestra a detectat imediat dubiile în inima mea şi a murmurat pentru ea: „Toată lumea mă întreabă de ce mai renovez atelierul chiar acum, în pragul mutării, dar dacă nu este spaţiu suficient pentru reuniune, atunci trebuie să fac spaţiu mai mult. Ce mai contează dacă mai târziu, cei care vin după noi se bucură de ce am construit noi?”

Cuvintele Maestrei au fost ca o suflare puternică peste mine care m-a trezit complet. Aceasta este diferenţa dintre inima unui Sfânt şi cea a unui om de rând! Sfinţii sunt complet puri în inima lor, trăiesc numai pentru momentul prezent şi fac tot ce este necesar pentru situaţia respectivă. Lor le lipseşte mintea complicată şi plină de discriminare a oamenilor obişnuiţi. Aşa cum se spune în Sutra Diamantului: „Să nu aveţi nici un fel de ataşament şi să vă lăsaţi inimile libere!” Viaţa de zi cu zi a Maestrei, vorbele şi faptele ei, sunt ca o scriptură nepreţuită în viaţă, care ne aduce un beneficiu infinit nouă, discipolilor!

Ca o ironie, după ce atelierul a fost renovat, nici un discipol nu dorea să locuiască acolo, pentru că locul era prea simplu şi prea nepregătit ca să stai acolo. La final, Maestra s-a mutat acolo, şi şi-a dat camera ei din vilă discipolilor.

Din cauza limitelor financiare la timpul respectiv, Maestra nu-şi putea permite să aibă o maşină. Deci în fiecare luni şi miercuri, ea mergea pe deal la vale şi lua autobuzul public spre casa unui frate iniţiat din districtul Wanhua din Taipei, unde ţinea prelegeri neoficiale. Însă, asistenta Maestrei nu putea să se împace cu toată această muncă şi se plângea mereu Maestrei. Atunci, Maestra a consolat-o: „Oamenii de rând sunt mereu ocupaţi cu munca lor de zi cu zi. Este în regulă dacă şi noi muncim mai mult!”

Odată, când ne întorceam de la unul din aceste discursuri, Maestra a văzut o placă de lemn aruncată pe marginea străzii. Atunci ea a ridicat-o şi a luat-o la rezidenţa ei, a curăţat-o peste tot, a pus 2 scaune sub masă şi în felul acesta a creat o masă pentru servit!
Atunci când timpul îi permitea, Maestra cosea şi făcea perne pentru noi. Ocazional, ea şi gătea pentru discipoli şi nu avea niciodată aerul că ea este supremă pentru că este Maestra noastră. Dacă mai sunt încă persoane care cred că Maestra acceptă discipoli pentru faimă şi beneficiu, ei greşesc cu desăvârşire!

O viespe a încercuit Maestra de trei ori

În timpul unei pauze dintr-o după-amiază, un grup de discipoli stăteau de vorbă în curtea din spatele casei Maestrei. Dintr-o dată, noi am văzut o viespe care apucase un păianjen. Noi am încercat tot ce era posibil ca să le eliberăm, dar nimic nu a lucrat. Observând această situaţie haotică, Maestra a venit să vadă ce s-a întâmplat. După ce a realizat care este problema, ea i-a vorbit viespii: „Chiar dacă are nişte legături karmice cu tine, ar trebui să-l laşi în pace!” Ca un miracol, viespea parcă a înţeles cuvintele Maestrei şi i-a dar drumul păianjenului imediat. Apoi, insecta a zburat în cercuri în jurul Maestrei de trei ori, înainte de a zbura mai departe. După cum spun scripturile budiste, în vremurile vechi, să faci cercuri în jurul unui Maestru iluminat de trei ori, este un act de reverenţă. Este de-a dreptul incredibil că şi o viespe a putu să recunoască un Maestru iluminat în viaţă!

Maestra îmi citeşte gândurile

Într-o zi, Maestra s-a oprit pe neaşteptate în oficiul nostru din Hsihu, a venit până la masa mea de lucru şi m-a întrebat: „Ai ceva să-mi raportezi?” Fiind extrem de bucuroasă să o văd aşa dintr-o dată, şi în acelaşi timp străduindu-mă să-mi termin munca, am spus dintr-o dată: „Da, am.” Nu am vrut ca Maestra să plece imediat, deci am început să caut printre dosarele de pe masa mea. Ciudat! Documentul fusese chiar în faţa mea. Dar unde a dispărut acum? M-am înroşit puţin de ruşine pentru că o făceam pe Maestră să aştepte. În acel moment, Maestra a ridicat repede umbrela ei şi a bătut uşor peste un document de pe masa mea. Mâinile ei s-au mişcat aşa de repede şi aşa de uşor şi de neaşteptat, că mintea mea nici nu a avut timp să reacţioneze, atunci am văzut documentul, stătea chiar în faţa mea! M-am uitat la el cu zâmbet! Cred că toată faţa îmi era plină de recunoştinţă, şi Maestra a zâmbit foarte natural ca şi cum ar fi spus: „Nu e nimic extraordinar, chiar aşa!”

Intervenţie la timp

Uneori, Maestra se gândeşte pe neaşteptate la una din sarcinile pe care ni le-a dat mai înainte, şi ne întreabă cum a decurs munca respectivă. Mulţumim lui Dumnezeu că Maestra întreabă, pentru că abia atunci noi vedem că ceva nu este în regulă sau era pe cale să fie făcut greşit, de exemplu, unele documente nu au fost completate cum trebuie şi erau gata să fie aruncate la gunoi. Întrebările ei, aparent neintenţionate, ne dau şansa să oprim multe greşeli nedorite la timp. În momentul în care Maestra dă o anumită sarcină, foarte rar ea intervine după aceea, decât dacă chiar este necesar sau ceva este pe cale să fie făcut greşit. Atunci când ne rugăm pentru ajutor, ea este lângă noi, ne întreabă înainte ca noi să avem timp să o consultăm în privinţa problemei respective. În momentul în care noi îi obţinem sfatul, putem să mergem mai departe cu munca noastră foarte uşor. În realitate este Maestra cea care face totul!

Romantism tăcut

Odată, Maestra s-a întors bolnavă la Hsihu, dintr-o călătorie în străinătate. După câteva zile de odihnă, s-a simţit mult mai bine şi a venit în oficiu ca să ne vadă. Câmpul său magnetic era aşa de liniştit că nu a deranjat niciodată pe nimeni. În ziua aceea, ea a venit foarte repede direct în mijlocul oficiului, binecuvântând pe toată lumea, în timp ce unii din noi care lucrau vorbeau tare şi nici măcar nu au realizat că Maestra trecuse pe acolo.

Maestra arăta şocant de frumoasă atunci, cu părul lung, cu obrajii roşii şi ochii foarte limpezi. Noi eram perplexi! Ea, însă, a zâmbit timidă şi a plecat de sub ochii noştri plini de adoraţie, binecuvântând în tăcere tot oficiul. În ziua respectivă, Maestra era într-devărat foarte frumoasă. Atunci când a plecat, un parfum unic a început să plutească în oficiu, în timp ce noi eram cuprinşi de o stare euforică de relaxare şi murmuram romantic în timpul muncii din după-amiaza zilei respective.

Legătura din interior

Când yoginul indian Paramahansa Yogananada a ţinut prima lui prelegere în engleză în străinătate, el nu ştia cum să se exprime aşa de bine pe scenă, şi stătea acolo fără să scoată un cuvânt, în timp ce în interiorul lui îi cerea în tăcere Maestrului lui să-l ajute. Atunci Maestrul lui din India i-a transmis imediat binecuvântarea, făcându-l pe Yogananda să devină elocvent dintr-o dată.

Azi, discipolii Maestrei Supreme Ching Hai au o experienţă similară. De exemplu, un discipol rezident i-a spus Maestrei odată că atunci când a mers undeva ca să predea învăţătura ei, foarte multe persoane i-au pus întrebări. Unele întrebări, la care Maestra nu răspunsese niciodată înainte, nici el nu ştia cum să le răspundă. Însă, atunci discipolul s-a rugat în tăcere pentru ajutorul Maestrei şi dintr-o dată, spre surpriza tuturor, el a devenit foarte vorbăreţ. Atunci când a fost întrebat cum de ştie atât de multe la o vârstă aşa de tânără, el a răspuns că nici el nu ştie cum să explice asta. El a spus atunci că a fost ceva miraculos că a putut să dea răspunsuri minunate la întrebările pe care nici Maestra nu i le spusese înainte.

În realitate, Maestra ne-a spus deja totul, dar din interior, nu din exterior. La fel cum spunea Maestra: „Chiar dacă vorbesc până când am să îmbătrânesc şi părul mi se albeşte, tot nu voi putea să termin să vă spun tot ce trebuie să învăţaţi. Să publici câteva cărţi nu este suficient. Din moment ce eu am comunicarea din interior cu discipolii mei, chiar dacă voi sunteţi lângă mine şi eu vă învăţ multe lucruri, voi tot nu sunteţi conştienţi de ele. Este din cauză că eu vă învăţ „cu sufletul”, şi nu prin formele acestea exterioare de a învăţa. Uneori vă învăţ prin faptele mele, uneori prin certuri, atunci când îi cert pe alţii, vă învăţ şi pe voi, sau vă învăţ atunci când vă cert în mod direct. Uneori vă spun numai o idee scurtă, uneori vă dau răspunsul direct. Sunt momente când nu spun nimic, şi totuşi şi atunci vă învăţ multe lucruri. Este din interior, de acolo vă dau cele mai multe învăţături. De aceea, uneori puteţi să vedeţi că deşi nu aţi învăţat nimic despre un subiect, totuşi sunteţi în stare să vorbiţi cu convingere. S-ar putea să nu fi auzit niciodată despre o învăţătură, şi totuşi puteţi să le răspundeţi oamenilor în mod corect. Totuşi, în momentul în care aroganţa voastră iese la suprafaţă, atunci această abilitate va dispare, sunteţi opriţi acolo pentru că atunci vă folosiţi mintea, egoul. Deci să nu mai spuneţi că nu vă învăţ nimic niciodată! Vă învăţ foarte multe!”

Viaţă chiar şi în lemnele de foc

În munţii împăduriţi care înconjoară Centrul din Hsihu, pomii uscaţi şi trunchiurile uscate de copaci sunt la îndemână peste tot. Ca atare, noi foloseam foarte rar gazul ca să facem căldură sau să gătim. Odată, Maestra a văzut-o pe una din discipolele rezidente că făcea focul şi a venit imediat şi i-a spus să scoată lemnele din foc: „Cum poţi să fii aşa de neglijentă? Ţi-am spus să te uiţi mereu înainte dacă nu cumva sunt viermi sau alte creaturi mai mici ascunse în lemnele de foc, înainte să le bagi în foc. Furnicile, mai ales, lor le place să se ascundă în bambo şi în găurile din copaci, deci te rog să te uiţi cu atenţie!”

Atunci când fiinţele însufleţite erau arse de foc, Maestra simţea durerea dintr-o dată.

Al cincilea tip de discipoli

Atunci când fructele îmbietoare, galbene roşii, din grădina cu persimone unde Maestra obişnuia să stea, erau coapte gata, ea îi chema pe discipoli ca să culeagă fructele. Însă, Maestra ne dădea instrucţiuni speciale: „Să nu culegeţi toate fructele, să mai lăsaţi câteva şi pentru păsări.” Păsările erau vizitatori obişnuiţi şi în bucătăria noastră, de asemenea. Maestra ne spunea să pregătim mereu un vas cu apă proaspătă şi nişte orez gata preparat pentru păsări, în fiecare zi.
Când era în Hsihu, Maestra spunea cu un zâmbet că Buddha Shakyamuni avea patru tipuri de discipoli: femeile şi bărbaţii rezidenţi (călugări) şi femeile şi bărbaţii de rând. Dar Maestra mai are încă un tip de discipoli, animalele, al cincilea tip, păsările şi câinii rătăciţi care ne vizitau din când în când, şi vacile vecinilor, oile şi găinile lor, care de multe ori traversau împrejmuirile Centrului şi veneau să mănânce iarbă de acolo. Nu sunt numai oamenii cei cărora le place să fie în preajma Maestrei, dar şi animalelor le place să o vadă de asemenea.
În timpul turneelor Maestrei şi şederilor ei scurte în diverse ţări din întreaga lume, unii din „discipolii din al cincilea grup” o vizitau în diverse ocazii, şi deveneau ataşaţi de Maestră, refuzând să plece.

Răspunzând strigătului de ajutor

Odată, Maestra ne-a luat pentru o plimbare în jurul muntelui de lângă Centrul din Hsihu, şi noi vorbeam şi râdeam în timp ce mergeam. Dintr-o dată Maestra s-a oprit şi şi-a aplecat capul, atunci şi noi ne-am oprit cu toţii. Atunci Maestra a bătut uşor cu băţul ei de bambus în pământ şi le-a spus la discipolii de lângă ea: „Să fiţi atenţi, este un fluture aici.” Dintr-un motiv necunoscut, un fluture s-a oprit în mijlocul potecii şi nu dădea nici un semn că ar fi vrut să se mişte. Din fericire, a întâlnit-o pe Maestra noastră, care este una cu toate fiinţele. Altfel, ar fi fost foarte greu să supravieţuiască după ce ar fi fost traversat de o turmă de „elefanţi orbi” aşa cum eram noi.

În altă ocazie, când Maestra se plimba în jurul muntelui, ea a pronunţat dintr-o dată numele rezidentei care nu era prezentă cu ea. Mai târziu, când i-am spus asta călugăriţei respective, ea ne-a spus că la momentul acela se zbătea în cortul ei cu o durere foarte mare şi se rugase Maestrei pentru ajutor. Numai atunci când Maestra a strigat-o pe nume, atunci şi ea a putut să iasă din situaţia aceea periculoasă!

Transmisia Sunetului dincolo de mii de km

Odată, Maestra gătea în bucătărie în timp ce eu udam vegetalele undeva mai departe. Robinetul era deschis şi apa curgea, iar eu murmuram un cântec popular în timp ce munceam. Deşi apa care curgea făcea un zgomot mai tare decât cântecul meu, am auzit vocea Maestrei venind de departe de la bucătărie: „În loc să reciţi Numele Sfinte, ce cântec fără sens cânţi acolo!?” Atunci am tăcut din gură imediat. Ce urechi ascuţite are Maestra! Putea să mă audă de la o distanţă aşa de mare! Fiecare are o vibraţie particulară şi un câmp magnetic specific. Mai ales după ce suntem iniţiaţi de Maestră, „frecvenţa creierului” nostru produsă de cele mai nesemnificative gânduri o pot deranja pe Maestră. Maestra este ca un receptor extraordinar care prinde constant semnale vibratorii din toate direcţiile. Deci dacă mintea noastră nu este în Tao tot timpul atunci când suntem în preajma Maestrei, atunci o putem afecta foarte uşor.

Maestra a spus: „Sunetul din interior ne poate duce spre realităţile superioare şi atunci noi ne dezvoltăm în toate aspectele. Cu cât mergem mai sus, cu atât mai clar vom fi capabili să vedem totul, până când la final, putem să vedem fiecare colţ al Universului. La momentul respectiv, vom fi capabili să comunicăm cu toate fiinţele, pentru că atunci am ajuns deja Una cu tot Universul.” Aceasta ne spune că prin practicarea Metodei Quan Yin, fiecare din noi poate atinge nivelul de a fi „una cu toate”.


O noapte cu cristal strălucitor!

Într-o noapte, în faţa Casei de Sticlă a Maestrei din Hsihu, Maestra plănuia să ne citească povestea despre Naropa (Maestrul Sfântului tibetan Milarepa) Văzând cum o carte groasă în engleză stătea pe masa ei, noi ştiam atunci că ne aşteaptă o altă noapte minunată! În mod normal, Maestra se uita foarte rar în dicţionar pentru cuvinte, atunci când ne citea poveşti. Dar în noaptea respectivă, ea i-a cerut special asistentei ei să-i aducă un dicţionar, în cazul în care are nevoie de unul, pentru că, cartea era tradusă din scripturile ezoterice ale budismului, care sunt foarte bogate în termeni speciali. Deci Maestra a fost foarte atentă şi muncitoare şi s-a uitat prin text chiar înainte să ne citească din el.

Naropa a experimentat tot felul de teste şi umilinţe de-a lungul căii lui de căutare a Adevărului. Fiind expertă în a spune poveşti, Maestra a făcut ca legenda respectivă să fie de o mie de ori mai interesantă decât în mod normal, cu întâmplări excitante una după alta. În timp ce spiritele noastre rătăceau cu totul în Tibetul antic, aproape că uitasem complet cât era ceasul. Maestra a terminat de citit povestea la miezul nopţii, când aerul era umed, cu o rouă foarte densă. Apoi, după ce a spus noapte bună la toată lumea, Maestra s-a dus în Casa de Sticlă şi a continuat să citească mai departe. Casa aceasta mică îşi trage numele de la pereţii mari de sticlă de pe cele patru laturi. Acum, când geamurile erau umede şi cu rouă pe ele, se formaseră multe picături de apă pe pereţi. Lampa de masă reflecta figura minusculă a Maestrei într-o imagine palidă, iradiind uşor în galben. Această scenă frumoasă de vis parcă provenea dintr-o lume de cristal!


Munca fără odihnă

Maestrei îi place să lucreze noaptea, când totul este tăcut şi atmosfera tumultoasă a zilei s-a mai calmat. În timp ce toată lumea visează, Maestra îşi continuă o altă etapă a muncii ei. Odată, Maestra a invitat o călugăriţă ca să doarmă în camera ei. În dimineaţa următoare, sora a venit înapoi în oficiu foarte îngândurată. Atunci, o altă rezidentă a fost foarte curioasă şi a întrebat-o de ce arată aşa de gânditoare. Atunci, ea ne-a spus că în noaptea dinainte, Maestra i-a dat multe instrucţiuni despre munca ei, şi acum încerca din greu ca să-şi aducă aminte. Atunci am întrebat-o de ce nu şi-a luat un carnet şi un creion cu ea, şi sora ne-a răspuns: „De unde era să ştiu că trebuie să iau un carnet şi un creion când merg la culcare?” După acest incident, noi am realizat că Maestra nu doarme cu adevărat atunci când merge la culcare, dar îşi continuă fără oboseală munca de-a lungul nopţii.

În anul 1993, înainte să plece din Formosa pentru Turneul Internaţional de Prelegeri, Maestra a ţinut un discurs minunat la Sun Yet-sen Memorial Hall în Taipei, ca răspuns la dorinţele sincere ale comunităţii locale. În noaptea dinaintea discursului, Maestra a cerut pe neaşteptate cartea lui Chuang Tze, care era ţinută în pavilionul cu lucruri preţioase din Hsihu. Mesagerul ne-a spus să găsim cartea şi să o trimitem în Taipei cât mai repede posibil. În ziua următoare, tema prelegerii Maestrei a fost: „Lao Tze, Chuang Tze şi Muzica Raiului”. Mai târziu, Maestra s-a dus în Indonezia şi a continuat să vorbească şi acolo despre Lao Tze şi Chuang Tze. Astfel de situaţii neaşteptate se întâmplau mereu atunci când eram cu Maestra.

Altă dată era foarte târziu şi eu lucram peste program în oficiu. Imediat când am început să simt oboseala şi eram gata să merg la culcare, telefonul a sunat dintr-o dată. Era Maestra care întreba despre cartea Maestrului Tson-Kha-Pa, fondatorul sectei de călugări Gelupa din Tibet, unde putea să fie găsită. M-am uitat la ceas, era miezul nopţii. Ştiind că Maestra munceşte încă, somnul mi-a fost alungat imediat.


Carnetul Maestrei

Odată, când am avut şansa să-i organizez dulapul de cărţi al Maestrei, atenţia mi-a fost atrasă de un carneţel mic, cu foile răsfoite. L-am deschis la întâmplare şi atunci scrisul de mână graţios al Maestrei mi-a salutat ochii. M-am uitat doar la câteva rânduri, deşi au fost foarte puternice. Nu am avut curajul să citesc mai mult şi am închis carneţelul, care era foarte simplu ca stil, puţine persoane îl mai foloseau atunci. Dar Maestra îl folosea mai departe ca să scrie inspiraţia ei nepreţuită! Maestra este cu adevărat o persoană foarte simplă. Din cauza minţii noastre foarte complicată şi lipsită de naturaleţe, foarte des noi nu reuşim să-i înţelegem nevoile, atunci când trebuie să o ajutăm. Pentru o perioadă de timp, în timpul prelegerilor publice, Maestra scotea un „şerveţel”, spunând în glumă că era „consiliul ei de consfătuire”. În realitate se întâmpla aşa pentru că noi uitasem să-i dăm Maestrei un carneţel, deci noaptea când îi venea inspiraţia, ea trebuia să le scrie pe şerveţele. Ca să poată să scrie repede orice fel de inspiraţie care îi venea în orice moment, Maestra obişnuia să aibă o lanternă lângă patul în care dormea, ca să vadă să scrie noaptea. Odată, Maestra ne-a vizitat oficiul nostru. Atunci când a văzut nişte carneţele cu foiţe galbene pe masa mea, a fost aşa de bucuroasă ca un copil care descoperise o jucărie nouă. Le-a luat cu ea şi le-a păstrat cu ea în călătoria în străinătate. În oficiul nostru, aceste carneţele cu foi detaşabile erau folosite de multă vreme, dar nici o persoană nu se gândise să-i dea unul şi Maestrei! Şi ea era cea care avea nevoie de ele cel mai mult! La fel, noi uitasem să punem un calendar în camera Maestrei, deci foarte des Maestra ne dădea telefon şi ne întreba ce dată este. Şi mai mult, atunci când îşi desena hainele şi bijuteriile şi designurile de lămpi, Maestra avea numai câteva creioane colorate şi foarte des nu putea să găsească lichidul de şters, în timp ce în oficiul nostru erau tot felul de creioane colorate la îndemână, deşi foarte rar noi eram capabili să creăm ceva. Maestra, designerul cel mai important, putea să picteze tot universul doar cu câteva creioane!


Maestra noastră plină de umor

Într-o după amiază la Hsihu, arăta ca şi cum va începe să plouă. Aerul era foarte greu şi înăbuşitor. Atunci, în timp ce lucram în tăcere în oficiu, dintr-o dată am auzit o explozie care venea din bucătăria Maestrei, care era la câţiva metri de oficiul nostru. În timp ce noi, o mână de surori rezidente, nu ştiam ce se întâmplase şi eram pline de anxietate, am auzit o izbucnire în râs plin de bucurie, după care am respirat liniştite! Atunci am realizat că totul este în regulă dacă am auzit râsete. Dar ce se întâmplase? Maestra ceruse cuiva să facă nişte focuri de artificii şi apoi a trimis pe cineva să întrebe: „V-aţi speriat de explozie?” Maestra noastră plină de surprize a reuşit să ne şi distreze şi atunci atmosfera apăsătoare a zilei s-a dizolvat în mod natural.

Top